Când mintea nu te mai lasă să trăiești liniștit ...
Nu știu exact în ce moment începe anxietatea.Poate începe într-o dimineață obișnuită, într-o zi în care, aparent, nu s-a întâmplat nimic. Te trezești, îți faci cafeaua, poate te uiți pe telefon, poate te gândești la ce ai de făcut în ziua respectivă. Sunt aceleași lucruri pe care le-ai făcut și ieri. Și alaltăieri. Nimic nu pare diferit.
Și totuși, tu ești diferit.
Nu foarte diferit la început. Poate doar puțin mai tensionat. Ai senzația aceea greu de explicat, ca și cum ceva nu este în regulă, deși nu poți spune exact ce. Simți un nod în stomac. Poate inima îți bate mai repede. Poate ai impresia că nu poți respira suficient de profund, deși, dacă stai să te gândești, respiri.
Îți spui că probabil e oboseala.
Că ai dormit prost.
Că ai băut prea multă cafea.
Că poate ai o zi mai proastă.
Dar apoi mintea începe să lucreze.
Și mintea, atunci când este anxioasă, poate fi incredibil de harnică.
În câteva minute îți amintește tot ce ai de făcut. Îți aduce în atenție acel telefon pe care trebuie să-l dai. Întâlnirea de săptămâna viitoare. Mesajul la care nu ai primit răspuns. Banii. Munca. Relația. Sănătatea. Viitorul.
Și, aproape fără să observi cum ai ajuns acolo, nu mai ești în bucătărie, cu cafeaua în mână.
Ești deja în viitor.
Într-un viitor în care lucrurile nu merg bine.
„Și dacă nu mă descurc?”
„Și dacă se întâmplă ceva?”
„Și dacă am greșit?”
„Și dacă nu o să pot face față?”
„Și dacă…?”
Anxietatea are o relație specială cu această întrebare.
Și dacă?
De fapt, dacă ar fi să alegem o propoziție care descrie cel mai bine anxietatea, poate că aceasta ar fi: „Dar dacă se întâmplă ceva rău?”
Pentru că anxietatea nu are nevoie întotdeauna de o problemă reală în fața ei. Uneori, îi este suficientă posibilitatea unei probleme.
Nu trebuie să se fi întâmplat ceva.
Este suficient ca acel lucru să poată să se întâmple.
Și aici începe oboseala.
Pentru că, atunci când mintea începe să trăiască permanent în viitor, corpul rămâne în prezent, dar plătește prețul pentru toate lucrurile pe care mintea și le imaginează.
Poți să stai liniștit pe canapea și, în același timp, corpul tău să fie pregătit de luptă.
Inima poate bate mai repede.
Mușchii se pot tensiona.
Respirația poate deveni mai superficială.
Stomacul poate începe să se strângă.
Poți simți neliniște, agitație, amețeală sau oboseală.
Și, pentru că toate aceste senzații sunt reale, apare o altă problemă.
Începi să te întrebi de ce le simți.
La început, poate doar observi.
„De ce îmi bate inima așa?”
„De ce nu mă pot liniști?”
„De ce mă simt atât de agitat?”
Dar dacă nu găsești imediat o explicație, mintea anxioasă începe să caute una.
Și, de multe ori, nu începe cu cea mai liniștitoare variantă.
Pentru că anxietatea nu este expertă în calm.
Este expertă în prevenție.
Rolul ei este să caute ce ar putea merge prost, pentru ca tu să fii pregătit.
Doar că uneori, în încercarea de a ne proteja, ajunge să ne țină permanent în stare de alertă.
Imaginează-ți că ai în casă o alarmă foarte performantă. Atât de performantă încât detectează orice.
La început, sună când cineva încearcă să intre prin efracție. Perfect. Exact pentru asta există.
Apoi începe să sune și când bate vântul mai tare.
După aceea, când trece o mașină.
Mai târziu, când pisica vecinului se apropie prea mult de ușă.
La un moment dat, alarma sună atât de des încât nu mai știi dacă există cu adevărat un pericol sau nu.
Așa poate funcționa anxietatea.
Nu este un defect de caracter.
Nu este dovada că ești slab.
Nu înseamnă că „nu poți face față”.
De multe ori, anxietatea este pur și simplu un sistem de protecție care a devenit prea sensibil.
Problema este că atunci când alarma sună prea des, începi să îți organizezi viața în jurul ei.
Și aici anxietatea începe să devină mai mult decât o stare trecătoare.
Pentru că, la început, poate doar îți faci mai multe griji.
Apoi începi să verifici.
Verifici dacă ai încuiat ușa.
Verifici dacă ai trimis mesajul corect.
Verifici dacă ai făcut alegerea potrivită.
Întrebi oamenii din jur dacă totul este în regulă.
Cauți răspunsuri.
Citești.
Analizezi.
Te gândești.
Și te mai gândești puțin.
Pentru orice eventualitate.
Uneori, mintea anxioasă are impresia că, dacă se va gândi suficient de mult la o problemă, va găsi în cele din urmă o modalitate prin care să controleze viitorul.
Și, sincer, este o strategie care pare logică.
Dacă mă gândesc la toate variantele posibile, poate nu voi fi luat prin surprindere.
Dacă anticipez tot ce poate merge prost, poate voi putea preveni.
Dacă verific de zece ori, poate voi fi sigur.
Dacă întreb încă o persoană, poate mă voi liniști.
Doar că liniștea durează puțin.
Primești răspunsul pe care îl căutai.
Te calmezi.
Pentru câteva minute.
Apoi apare întrebarea.
„Da, dar dacă…?”
Și povestea începe din nou.
Pentru că anxietatea nu caută întotdeauna informații.
De multe ori, caută ceva ce nimeni nu îi poate oferi complet: certitudine.
Vrem să știm sigur că nu vom fi răniți.
Că nu vom greși.
Că nu vom pierde.
Că nu ne vom îmbolnăvi.
Că persoana pe care o iubim nu va pleca.
Că alegerea pe care o facem este cea corectă.
Că viitorul va fi exact așa cum ne dorim.
Numai că viața are un mic defect, din perspectiva unei minți anxioase.
Nu oferă garanții.
Putem face planuri și, uneori, planurile se schimbă.
Putem lua decizii bune și lucrurile tot pot deveni dificile.
Putem iubi și totuși să fim răniți.
Putem face tot ce ține de noi și să existe lucruri pe care pur și simplu nu le putem controla.
Iar pentru cineva care trăiește cu anxietate, această lipsă de control poate fi extrem de greu de suportat.
Așa începe lupta.
Nu doar cu problemele reale ale vieții, ci și cu toate problemele pe care mintea le-a inventat în încercarea de a fi pregătită pentru ele.
Și poate că cea mai obositoare parte este că persoana anxioasă știe, uneori, că exagerează.
Își spune singură:
„Știu că mă gândesc prea mult.”
„Știu că probabil nu se va întâmpla.”
„Știu că nu are rost să mă stresez.”
Dar să știi ceva rațional și să îl simți emoțional sunt două lucruri complet diferite.
Poți să știi că avionul este unul dintre cele mai sigure mijloace de transport și, în același timp, să ai palmele transpirate când urci în el.
Poți să știi că prezentarea ta este bine pregătită și, totuși, să simți că vei uita tot în momentul în care te ridici în fața oamenilor.
Poți să știi că persoana iubită este la serviciu și nu poate răspunde la telefon și, totuși, mintea ta să construiască deja trei variante ale motivului pentru care nu ai primit răspuns.
Anxietatea nu este întotdeauna lipsă de logică.
Este, de multe ori, o diferență între ceea ce știm și ceea ce simțim.
Și tocmai de aceea, nu funcționează întotdeauna sfaturile simple.
„Nu te mai gândi.”
„Relaxează-te.”
„Nu are rost să îți faci griji.”
Desigur. Dacă tot suntem aici, poate putem spune și unei persoane care nu poate dormi: „Ai încercat să dormi?”
Nu este atât de simplu.
Pentru că anxietatea nu se oprește doar pentru că îi explicăm logic că nu are dreptate.
Uneori, cu cât ne luptăm mai mult cu ea, cu atât pare că devine mai prezentă.
Cu cât spunem „nu trebuie să mă simt așa”, cu atât începem să verificăm mai atent dacă încă ne simțim așa.
Cu cât încercăm mai mult să controlăm fiecare senzație, cu atât devenim mai atenți la corpul nostru.
Și atunci apare una dintre cele mai importante schimbări pe care le putem face.
În loc să întrebăm permanent:
„Cum fac să scap de anxietate?”
poate că, uneori, merită să ne întrebăm:
„Ce încearcă anxietatea mea să îmi spună?”
Nu pentru că fiecare emoție ascunde un mesaj misterios și nici pentru că trebuie să analizăm fiecare bătaie a inimii până descoperim sensul profund al existenței.
Ci pentru că anxietatea apare undeva.
Într-un context.
Într-o perioadă.
Într-o relație.
Într-o situație în care, poate, ne simțim nesiguri.
Uneori, apare atunci când avem prea multe responsabilități și prea puțin spațiu pentru noi.
Alteori, atunci când trecem printr-o schimbare.
Când pierdem ceva.
Când nu știm ce urmează.
Când încercăm să fim puternici prea mult timp.
Când ne-am obișnuit să avem grijă de toți ceilalți și am uitat să observăm cât de obosiți suntem.
Anxietatea nu apare întotdeauna pentru că există un pericol în fața noastră.
Uneori apare pentru că am trăit prea mult timp ca și cum ar trebui să fim pregătiți pentru unul.
Și atunci, poate, soluția nu este să ne obligăm să ne liniștim.
Poate primul pas este să ne oprim.
Să observăm.
Să respirăm.
Să ne întrebăm unde suntem.
Nu mâine.
Nu peste o lună.
Nu în acel scenariu pe care mintea noastră l-a construit cu o eficiență demnă de un studio de producție de filme dramatice.
Aici.
Acum.
Ce se întâmplă, de fapt, în acest moment?
Există o problemă pe care o pot rezolva?
Dacă da, pot face un pas.
Dacă nu, poate problema nu este că nu am găsit încă soluția perfectă.
Poate problema este că încerc să rezolv astăzi ceva ce încă nu s-a întâmplat.
Și aceasta este, poate, una dintre cele mai grele lecții pentru o persoană anxioasă: să accepte că nu trebuie să rezolve întregul viitor într-o singură seară, înainte de culcare.
Nu trebuie să ai toate răspunsurile.
Nu trebuie să știi exact ce se va întâmpla.
Nu trebuie să controlezi fiecare posibilitate pentru a putea merge înainte.
Uneori, este suficient să faci următorul pas.
Atât.
Pentru că anxietatea ne face să credem că trebuie să fim pregătiți pentru tot.
Viața, însă, ne arată de cele mai multe ori că nu trebuie să fim pregătiți pentru tot.
Trebuie doar să învățăm că putem face față lucrurilor atunci când apar.
Și poate că acesta este punctul în care începe schimbarea.
Nu în momentul în care anxietatea dispare complet.
Nu în ziua în care nu mai simți niciodată frică.
Ci în ziua în care începi să înțelegi că poți simți anxietate fără să îi dai voie să decidă totul pentru tine.
Poți avea emoții și să mergi la acel interviu.
Poți să îți fie teamă și să începi relația.
Poți să nu ai toate răspunsurile și totuși să iei o decizie.
Poți să simți că inima îți bate mai repede și să îți amintești că nu orice senzație este un pericol.
Poți să fii nesigur și totuși să mergi înainte.
Pentru că poate curajul nu este momentul în care frica dispare.
Poate curajul este momentul în care frica stă lângă tine, îți spune toate lucrurile care ar putea merge prost, iar tu o asculți, îi mulțumești pentru intenția ei de a te proteja și apoi îi spui, cu puțin mai multă încredere:
„Știu că încerci să mă ajuți. Dar de data aceasta nu voi lăsa frica să aleagă în locul meu.”
Anxietatea poate continua să apară.
Uneori mai discret.
Alteori mai zgomotos.
Dar nu trebuie să fie pentru totdeauna vocea care conduce.
Pentru că, dincolo de toate gândurile, scenariile și întrebările fără răspuns, există și o altă posibilitate.
Aceea de a nu mai aștepta momentul în care vei fi complet lipsit de teamă pentru a începe să trăiești.
Să accepți că viața vine și cu incertitudine.
Cu schimbări.
Cu riscuri.
Cu lucruri pe care nu le putem controla.
Dar și cu ceva ce anxietatea uită adesea să ne amintească.
Resursele noastre.
Capacitatea noastră de a ne adapta.
De a găsi soluții.
De a cere ajutor.
De a trece prin lucruri despre care, la un moment dat, eram convinși că nu vom putea trece.
Poate că nu putem controla tot ce urmează.
Dar putem învăța să avem mai multă încredere că, atunci când viața va veni cu ceva nou, nu vom fi chiar atât de nepregătiți pe cât ne spune anxietatea.
Și, poate, liniștea nu începe atunci când dispar toate întrebările.
Poate începe atunci când nu mai simțim că trebuie să avem răspunsul la fiecare dintre ele.
